Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate –
sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi
limitări ale drepturilor noastre umane – cu ce cuget ar trebui să
treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără
ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim
strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut
într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi
afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să
discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină
în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile,
botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei
creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe
cineva – era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile
respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure
alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii
familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului.
Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin
care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi
darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne
furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la
petrecerea adulţilor.
Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum
se numeau odată astfel de petreceri – colăcării. Apăi, colăcăriile nu
erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor – era un întreg
ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini.
Acum însă lucrurile s-au schimbat.
Astăzi nu mai există potecă
spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul
lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa
vecinului. Nu mai există o nuntă, un botez, un eveniment comun
de care să se bucure împreună obştea creştină. Dispariţia acestor
obiceiuri ale tradiţiei româneşti arată de fapt starea critică a vieţii
creştine. Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi
sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi
amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să
începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de
la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10
centimetri, care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi
brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem
bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai
evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a
dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi
haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă.
Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât
tânjește soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om
să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada,
Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit
şi tot distrus de sărăcie.
Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este
dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul
material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai
puţini oameni.
Necazurile, în loc să ne aduce în biserici, ne îndepărtează? S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică.
Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul – sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului?
Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului. Credinţa
poate să facă pâine din cuvântul lui Dumnezeu, de ce nu credem
aceasta? Unitatea creştină, tradiția familiei, cu ierarhia şi armonia
ei, păstra acest suflu al dragostei creștine care dădea omului bucuria
de a trăi. De pildă, în cadrul slujbei cununiei, se citeşte o rugăciune
în care se spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Ei, bine,
supusă nu înseamnă un fel de robie, ci această supunere venea dintr-o
înţelegere deplină între cei doi soţi.
În familie soţia avea un cuvânt important de spus; hotărârile cele
mai importante în viaţa de familie nu le lua bărbatul singur, ci în
sfătuire cu soţia sa. Spre deosebire de alte religii apusene care
promovează egoismul şi individualismul,
ortodoxia a promovat
întotdeauna solidaritatea celor tari cu cei slabi, în care cei puternici
trebuie să îi sprijine pe cei slabi. Comunismul a încercat să
înăbuşe aceste principii ale dragostei creştine, uniformizând
indivizii ca la colectiv – toţi mâncăm aceeaşi mâncare, toţi bem
aceeaşi băutură.
Era noastră ce fel de uniformizare suferă acum, că nu mai putem vorbi de comunism? Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. E
aceeaşi Marie cu altă pălărie. Toţi să fim la fel, adică nişte numere
de data aceasta. Este tocmai ce spuneam şi mai înainte – această părută
civilizație, după ce ne-a dezbrăcat de hainele noastre, ne-a dispersat
familiile, ne-a luat hrana de la gură, acum încearcă să ne golească şi
de suflete. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a
ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă
pe Dumnezeu din lume, din societate.
Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această
tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se
crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele,
nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există
nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de
Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de
la axa dragostei îl împinge pe om în ateism.
Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei…
Posts
