CIOROVOIALA COMUNISTILOR. Olteanul Dinu Sararu vs internationalistul Volodea Tismaneanu. "Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu, kominternist"

Am urmarit cu amuzament saptamana trecuta suferintele bietului Volodea Tismaneanu dupa punerea la punct facuta de Dinu Sararu fata de persoana sa. Cunoscandu-l deja pe tasmanian cu slabiciunile sale cu tot am asteptat cuminte ca la cele cateva randuri pe care i le-a alocat Sararu in Evenimentul Zilei sa se isterizeze o data si apoi, cu masochism, "iar din nou". Asa a si fost. Pentru prima sparcaiala s-a folosit de plagiatorul de serviciu al lui Vadim Tudor, Mirciulica Mihaiesi. Neputincios cum e, pentru a doua jarja a republicat un negrisor de-al lui, un oarecare Angelo Mitchievici, oltean sadea inteleg, dupa modelul Petre Roman - os de ardelean. Cred ca este important de reprodus "flacara ros-violeta" dintre cele doua reprezentari ale comunismului, cel autohton si cel internationalist neokominterninst, mai ales pentru ca ii devoaleaza din nou adevarata fata a pretinsului "anticomunist" din secta pretutindenarilor. De exemplu: fiul lui Leon Tisminetski ii reproseaza lui Dinu Sararu niste legaturi de rudenie comuniste, tocmai el, cel care sustine ca n-are nici o importanta faptul ca a trait in cartierul rosu si ca propriii sai parinti au fost agenti NKVD veniti cu tancurile sovietice. Ca si cum un copil de taran roman de la botul vacii ar fi avut exact aceleasi sanse si proptele cu o progenitura nomenklaturista scolita in aceeasi clasa cu Nicu Ceausescu! Desigur, la fel de nevinovat este si astazi ca s-a nimerit in acelasi grup pentru "dialog social" si cu fiica si cu nepotul lui Leonte Rautu! Mai departe: onanistul din el nici macar acum nu are curajul sa-i reproseze lui Dinu Sararu ca puterea sa sta si in faptul ca este mason de rang inalt sau ca acel var pe care il invoca este chiar fostul socru al lui Dinu Patriciu. Nu, o da pe dupa colt, ca este "unul dintre apropiatii lui Iliescu". Dar, pana nu demult, distinsul "anticomunist" Tismaneanu era mai mult decat un "apropiat de-al lui Iliescu", era ca fiul sau adoptiv! Si, daca Geoana ar fi fost presedinte acum, fiti convinsi ca Tismaneanu si-ar fi redescoperit peste noapte valentele "social-democrate". In schimb, Sararu va ramane in istoria literaturii romane drept un scriitor de mare forta. Public intai cele cateva fraze rostite de Sararu, apoi replica plangacioasa a lui Tismaneanu (il las in gunoiul sau pe Mitchevici) si, in completare, vin cu cateva lamuriri mai vechi, care ar fi trebuit sa fie definitive in privinta propagandistului comunist de tip bolsevic deghizat ca o cazatura de travestit in bordelul lui de "neo-commies" resapati.

Sararu in Evenimentul Zilei: "Tismăneanu a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţi genunchi"

"Aţi fost acuzat în Raportul Tismăneanu că aţi contribuit la perpetuarea cultului personalităţii lui Ceauşescu, că aţi fost un exponent al literaturii socialiste care a dus la venerarea lui. Exponent al protocronismului, ca să citez. Aţi contestat concluziile documentului, la vremea publicării lui. Dvs. aveţi ceva să vă reproşaţi?
Trilogia Dragostea şi Revoluţia mi-a fost retrasă şi interzisă şi arsă şi în noiembrie ’89, dar interzisă şi imediat după 1990, acum crezându-se că este un omagiu adus dictaturii în timp ce înainte era considerată un denunţ al mecanismului dictatorial. În ediţia de azi, un studiu al lui Ion Cristoiu spune tot acest adevăr. Din păcate, cei tineri nu ştiu mare lucru despre trecutul apropiat, încă nu s-a scris o istorie corectă a acestui trecut apropiat iar domnul Volodea Tismăneanu nu poate ţine locul lui Dan Berindei, lui Dinu Giurescu care a şi început să scrie această istorie, al lui Florin Constantiniu, al lui Răzvan Theodorescu, al lui Buzatu, al lui Scurtu, al istoricilor, vreau să spun, nu are nici profesionalitatea, nici statura, nici căderea... şi aşa mai departe.

Domnia sa a început îndoctrinându-ne în filozofia marxist-leninistă, când ne-a îndemnat devotat să construim socialismul, apoi a plecat să se nevoiască, aşa cum zice ţăranul, în capitalismul american. Când s-a întors a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţi genunchi, şi ne-a certat că am construit socialismul. Nu e cazul să mă opresc mai mult asupra lui, e un accident şi i-am răspuns; adaug acum că n-am fost nici membru al ,,grupului’’ protocronist. N-am fost, ce pot să fac ?"

Tismaneanu pe bloguletul lui unde scrie cu cerneala rosie ca un pionier fruntas: "Dragostea, revolutia si abjectia: Despre Dinu Sararu si alti “trepadusi de curte noua”"

"Aflu ca Dinu Sararu, nepotul lui Mihail Rosianu, eternul presedinte al ARLUS, varul lui Ionel Rosianu, cel care a fost ani de zile adjunctul lui Leonte Rautu la Sectia de Propaganda, apoi seful Departamentului Cultelor, deci Dinu Sararu, romancier de curte al clanului Ceausescu, se ocupa de mine intr-un interviu din EvZ. Nu am nici timp, nici chef sa polemizez cu aceasta epava a comunismului dinastic in faza sa cea mai penibila. Dar trebuie reamintit faptul ca Dinu Sararu a fost nu doar un trambitas de partid, un apologet al degradarii morale prezentata drept “etica si echitate socialista”, unul dintre cei mai activi membri ai nefastului grup al celor “douazeci si ceva” cum ii numea Monica Lovinescu, cei care mergeau cu jalba la Ceausescu, turnandu-si cu zel colegii din Uniunea Scriitorilor ca fac jocul Europei Libere. Sararu, Ungheanu, Paunescu, Barbu, Marcea, Purcaru, Paul Anghel, Vadim, Dan Zamfirescu, Nicolae Dragos, Nicolae Dan Fruntelata, spre a-i numi pe cei mai inversunati si agresivi, sustinuti de Mihai Dulea si Eugen Florescu.
Cu inalte protectii in Olimpul nomenklaturist, Sararu  si-a dezvoltat o intreaga retea de conexiuni in lumea culturala, politica  si economica, a renascut dupa 1989 ca magnat, bancher, businessman, asemeni rudelor sale mai vechi sau mai noi, travestite in juni liberali. Este unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu.  Public, deocamdata, acest fragment din articolul lui Mircea Mihaies in memoria lui Virgil Ierunca, ilustrul jurnalist si eseist, tinta infamiilor lui Sararu. Nu avea, nu are cum sa ierte crapulosul personaj faptul ca Monica Lovinescu il numara, pe drept cuvant, printre cei mai nocivi ”trepadusi de curte noua”.   Textul a aparut in Romania Literara, nr. 40 din 2006. Voi reveni. “Nici unul din articolele mizerabile scrise, de-a lungul vremii, de Artur Silvestri, Constantin Sorescu, de Corneliu Vadim Tudor, de Eugen Barbu, de ideologii protocronismului de la revista “Luceafărul” nu-mi sună atât de sinistru precum un text al lui Dinu Săraru. Profitând de faptul că era un familiar al lumii din care provenea exilatul de la Paris (Virgil Ierunca se născuse la Lădeşti, în Vâlcea), fostul politruc comite una din cele mai respingătoare delaţiuni pe care mi-a fost dat s-o citesc într-o epocă în care turnătoria era la putere. Textul cu pricina, în care ura şi resentimentul se îngemănau într-o pastă rău mirositoare, încerca să-i transforme pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca într-un soi de paria ce trăiau în mizerie fizică şi morală, într-un Paris în care, în viziunea lui Săraru, se acumulaseră toate ororile universului.”"
A doua zi apare un text kilometric al lui Mikiduta... 

Ce il doare pe Tismaneanu? Adevarul: "Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu, kominternist"

Dinu Săraru, menţionat pe lista celor care au susţinut regimul comunist, îl acuză de ipocrizie pe Vladimir Tismăneanu, şeful comisiei prezidenţiale 

Clipa naţională. (Impotriva incatusarii lui Caragiale si Eminescu)

Clipa îşi propune să fie un semn al independenţei şi al verticalităţii şi al respectului criteriilor şi reperelor fundamentale ale spiritualităţii noastre într-o geografe culturală, în care de aproape două decenii se exercită cu efecte dizolvante în planul identităţii, dictatul şi agresivitatea veleitarismului corifeilor unei aşa zise societăţi civile a căror operă, aparţinând cu bunăvoinţă mai ales literaturii de frontieră, încurajează primitivismul resentimentar al jupuitorilor bronzului de pe statuile atâtor întemeietori neosteniţi, însufleţiţi de har şi de vocaţia ctitoriei, ai patrimoniului naţional, de la Eminescu („cadavrul nostru din debara”) şi Caragiale şi Sadoveanu şi Arghezi şi Călinescu şi Camil Petrescu şi Eugen Barbu şi Preda în timpul din urmă şi Labiş, la care şi facem un semnificativ apel în acest prim număr al publicaţiei. Nu e, aşadar, credem noi, întâmplător faptul că în spaţiul actualei explozii editoriale româneşti, capabilă să ne informeze atât de bogat şi să ne integreze culturii europene şi mondiale de azi, prezenţa contribuţiei autohtone se-nfăţişează, totuşi, firavă şi inhibată naţional şi dominată de doctrinarii unui nesfârşit denunţ autoflagelator şi ai deriziunii şi ai sexualităţii şi anecdoticului mărunt, colorat ţipător şi gălăgios, străin de esenţa realităţii României autentice.
Nu au fost şi nu sunt încă întâmplătoare nici liniştea şi indiferenţa în care s-a petrecut scoaterea numelui lui Caragiale de pe frontispiciul primei scene a ţării, smulgerea şi aruncarea numelui lui Rebreanu, pus să onoreze Sala Studio a Naţionalului, chiar în toamna când se împlineau 60 de ani de la moartea lui şi scoaterea numelui lui Camil Petrescu de pe zidul Sălii Atelier al aceluiaşi aşezământ, în favoarea jenantei reclame a unui repertoriu de tipul „Viaţa noastră sexuală”.
Când statuia incomodantă a lui Caragiale – oare, de ce?! - a plutit spânzurată de braţul unei macarale tractoriste spre a f reamplasată, parcă pedepsitor, într-un modest scuar dosnic(în timp ce Bucureştii nu au o altă singură statuie a lui Caragiale!), simbolistica tristei situaţii nu a putut să nu preocupe. Din păcate şi ea, preocuparea, a rămas fără ecou, suspendată la fel ca şi imaginea nefericit emblematică pomenită. Iată de ce voind să răspundem tăvălugului globalizării uniformizatoare, slujită împătimit de pomeniţii corifei ai elitismului fals şi ai lipsei de orice credinţă şi ai liber-schimbismului sponsorizat fără frontiere, ne apare irepresibilă datoria unei pledoarii convingătoare pentru criterii şi repere şi atitudine care să favorizeze declarat şi diversitatea, dar şi identitatea naţională întemeiată pe lecţia curcubeului alcătuit din atâtea culori armonizate inspirat pentru a-l face să strălucească unic, fără ca niciuna din aceste culori să-şi piardă propria identitate şi strălucire.
de Dinu Săraru
• Editorial • Revista CLIPA
An I, Nr I, Decembrie 2008