Proclamarea Unirii Principatelor la 24 Ianuarie 1859
Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 Ianuarie pentru români?
La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, la propunerea
lui Vasile Boerescu, l-a ales în unanimitate domn pe Alexandru Ioan
Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859. De atunci, an de
an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind
considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre. Însă,
după 1989, perioadă în care sistemul nostru de valori a fost supus unei
permanente revizuiri, s-a pus întrebarea de ce trebuie totuşi
sărbătorit 24 Ianuarie şi care ar fi modalitatea cea mai potrivită de
celebrare a acestei date. Pentru a răspunde la această întrebare este
necesar să definim ce înţelegem prin termenul „sărbătoare“ şi ce tipuri
de acţiuni ar trebui să intre în cuprinsul acestei noţiuni.
Într-o concepţie tradiţională, sărbătoarea este strâns legată de ideea
de timp sacru şi, în subsidiar, de cea de repetiţie. Este meritul lui
Mircea Eliade de a fi readus în conştiinţa modernităţii ritmurile
diferite ale timpului, în lucrarea sa clasică „Sacrul şi profanul“.
„Timpul, spune savantul român, nu este, pentru omul religios, nici
omogen, nici continuu“, împărţindu-se într-un timp comun şi unul sacru.
Timpul obişnuit este timpul istoric, cel care „curge“ în mod
ireversibil, de niciunde către nicăieri, cuprinzând toate actele
lipsite de semnificaţie religioasă. Născând adesea spaime prin
vastitatea lui necuprinsă, „demon al lucrurilor ce trec“, cum îl
pomenesc popoarele orientale, timpului obişnuit i s-a opus timpul
sacru, timp prin natura sa reversibil pentru că este „un timp mitic
primordial, devenit prezent“. Egal cu sine însuşi, neschimbător şi
nesfârşit, el este circumscribil pentru că poate fi „arătat“, însă
„limitele“ lui ne deschid trepte către o altă existenţă, aproape de
zei. Căci, aşa cum spune Eliade, „creând diferitele realităţi care
constituie astăzi lumea, zeii întemeiau, totodată, timpul sacru, căci
timpul contemporan unei creaţii era, în mod necesar, sanctificat de
prezenţa şi activitatea divină“. Or, sărbătorile oamenilor nu făceau
decât să reactualizeze, să repete faptele zeilor cuprinse în mituri.
Sărbătoarea, repetarea unui „nerepetabil“
Termen extrem de uzat de practica didactică, „a repeta“ a căpătat în
concepţia unor gânditori o semnificaţie superioară. Astfel, pentru
Gilles Deleuze (în „Diferenţă şi repetiţie“), a repeta înseamnă „a te
comporta, însă în raport cu ceva unic sau singular, care nu-şi are
seamăn sau echivalent“. „A repeta“ nu înseamnă a însuma noi gesturi, ci
a ridica gestul fondator la puterea „n“. Repetiţia este o
„universalitate a singularului“. O poezie este ceva singular şi ea nu
poate fi decât repetată. De ce repetăm o anumită poezie, şi nu alta?
Pentru că ea este probabil ecoul unei vibraţii tainice, al unei
repetiţii lăuntrice. Or, nici sărbătoarea nu este altceva decât a
repeta un „nerepetabil“. Aici concepţia lui Deleuze se întâlneşte cu
cea a lui Eliade, timpul sacru fiind un timp al repetiţiei.
Lumea a fost întemeiată de zei odată, însă acel timp mitic este
„repetat“ cu ocazia fiecărei sărbători. Omul sare din prezentul istoric
în acest timp sacru, circular, reversibil şi recuperabil, în care se
integrează periodic prin intermediul riturilor. Circularitatea,
reversibilitatea şi recuperabilitatea sunt trăsăturile acestui timp, la
care se mai adaugă una, interioritatea, căci este un timp subiectiv,
asumat de fiinţa umană.
Timp istoric - timp creştin
Treptat, timpul circular, al eternei reîntoarceri, timpul „înspaţiat“,
va fi tot mai subminat de timpul istoric, deschis şi nelimitat, care a
devenit la rându-i sacru, sub influenţa creştinismului, care continuă
tradiţia vetero-testamentară a căutării manifestărilor sacrului tocmai
în „accidentele“ istoriei, pentru a se identifica singularitatea, în
sensul afirmat de Deleuze, care să fie repetată. Crucificarea lui
Domnului nostru Iisus Hristos nu mai este un eveniment mitic, ci e unul
istoric, tocmai acesta fiind rostul cuvintelor din Crez „S-a răstignit
pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat“, dar el este „repetat“ în
fiecare an cu ocazia Sfintelor Paşti. Sau Cina cea de Taină, „repetată“
în fiecare duminică cu ocazia Sfintei Liturghii. Prin urmare, şi un
eveniment istoric poate fi repetat, înspaţiat într-un timp sacru. Or,
această dialectică creştină între timpul circular şi timpul linear,
între sacru şi profan, este mult mai complexă decât hierofaniile
tradiţionale. Ele au în comun ideea de sărbătoare ca repetiţie, însă nu
numai evenimente petrecute in illo tempore pot fi repetate, ci şi
evenimente istorice, care pentru noi, cei de azi, sunt considerate
irepetabile.
Când naţiunea devine Dumnezeu
Posts
