Astăzi, cu începere de la ora 13.00, la Casa Academiei Române din
strada 13 Septembrie nr.13, cei mai importanţi eminescologi ai României
vor susţine o conferinţă publică la 160 de ani de la naşterea Românului
Absolut. Organizată de Institutul de Sociologie al Academiei
Române împreună cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală,
Universitatea Bucureşti şi Fundaţia Pentru România, la conferinţa
"PENTRU EMINESCU" vor participa prof dr Nae Georgescu, prof dr Theodor
Codreanu, prof dr Ilie Bădescu, jurnalistul Corneliu Basarab Vlad şi
invitatul special, artistul Grigore Leşe. Totodată, se va relansa, după
100 de ani de la tipărire, "Omagiu lui Mihail Eminescu", de Corneliu
Botez, republicat în facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la
asasinarea militantului pentru România Unită. La ceas aniversar,
prezentăm mai jos un articol al profesorului
Theodor Codreanu despre Eminescu şi detractorii săi. (Victor Roncea)
Apusul mitului Eminescu?
Oricare dintre noi a putut constata că, după 1989, acea
parte a disidenţei pe care Paul Goma a numit-o autocronică, pe urmele unui coleg
din Franţa, a adus ca „noutate” moda demitizărilor, în numele unei pretinse
ideologii paneuropene. Interesant că nu s a „demitizat” chiar orice, în
prim plan stând miturile naţionale, de la Decebal şi Mioriţa până la Mihai Viteazul
şi Mihai Eminescu. Îndeobşte, literatura a fost răscolită de acest ghimpe
straniu care s-a numit cultul Eminescu şi care, spre a fi mai
uşor spulberat, s a indus ideea că ar fi fost creaţia
naţional-comunismului ceauşist. Unii mai prevăzători au înţeles, însă, că mitul Eminescu este o creaţie veche,
de peste 120 de ani, ivit o dată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi
intrat în continuă expansiune de la apariţia ediţiei princeps a Poeziilor, pe care o datorăm lui
Titu Maiorescu,
Demitizanţii sunt, la rându-le, de două speţe: radicalii şi
moderaţii. Primii cred că omenirea se poate descurca fără mituri (şi chiar fără
religie), numai nutrindu-se din puterile raţiunii şi eliminând, deci, orice
propensiune spre sacru. Pare a fi aici un
imbold din filosofia postmodernistă, care-şi revendică punctul de purcedere din
faimoasa declaraţie a lui Nietzsche că Dumnezeu a murit.
Demitizanţii moderaţi, în schimb, conştienţi că sacrul se
ascunde în profan, după avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la
înţelepciunea că vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar
înlocuite cu altele în stare să încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne:
toleranţă, multiculturalitate, globalism, europenism, political
correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizanţii de prestigiu,
Virgil Nemoianu, pledează pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit
ar fi o regretabilă lecţie de „naţionalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai
Şora, considerat adevăratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus
în lumină potenţialităţile pluraliste, democratice şi cosmopolite
pre existente în modul de filosofare românesc care l a precedat”.
Dar, oricâtă bunăvoinţă am avea cu ideologia umanitaristă a lui Mihai Sora, el
continuă să rămână un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa
atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine şi valorile pomenite, De
fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despărţirea de alt mit, cu mult mai
important, care este şi mitul cultural naţional românesc – mitul Eminescu. Acesta s ar
cuveni fie eliminat total, din perspectivă radicalistă, fie înlocuit cu
posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cărtărescu. Poate aşa se
şi explică de ce însuşi autorul Levantului a fost atras în campania demolării cultului Eminescu.
În orice caz, nici unul dintre marii scriitori
posteminescieni nu s-a gândit că-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a
jindui să-i demoleze soclul şi să se aşeze în locul lui. încât Eminescu rămâne întregul, cu toate
potenţialităţile lui arheale, pe când ceilalţi, oricât de mari ar fi, se simt
bine ca ramuri viguroase ale aceluiaşi trunchi, dând numai împreună ceea ce
s ar putea numi geniul naţional românesc. Aşa că e greşită
convingerea unora că prin „poetul naţional” s ar uzurpa meritele
celorlalţi scriitori şi gânditori români. Poate că principalul merit al fiinţei
eminesciene stă tocmai în „nerealizarea” uriaşelor potenţe pe
care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generaţiilor
care i-au urmat, acea „lectură” perpetuă a Cărţii lui
Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în
cunoscuta sa poezie Legământ. Cei care vor să pună
capăt mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, că geniul
său este opera unei mistificări de proporţii şi care se cuvine a fi denunţată
în toată goliciunea ei. Din ea s-au nutrit şi se nutresc toţi demolatorii, până
azi. E chiar semnul de distincţie dintre detractori şi critici care contestă cu
argumente anumite slăbiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp ca
orice creaţie umană. În ultimă instanţă, detractorii consideră că mitul
Eminescu este creaţia artificială tiranică, de felul cultului pentru Ceauşescu,
născut chiar sub ceauşism, idee care i a putut veni în minte până şi unui
critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologică să pui semnul de
egalitate între mitul Eminescu şi cultul pentru nişte tirani ca Stalin sau
Ceauşescu. Astfel de „mituri” s au creat la comandă politică, dovadă că au
sucombat de îndată ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau
politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile.
În asemenea condiţii, nu mai este deloc o „ruşine” să vedem
în Eminescu poetul naţional, chiar prin faptul că,
în puţinul interval creator care i-a fost hărăzit, el n-avea cum să-şi ducă la
capăt diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care
nici azi n-au fost realizate, încât România continuă să vegeteze la periferia
civilizaţiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viaţă.
Aşadar, Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a
sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani,
până va secătui mitul său viu, o dată cu dispariţia
neamului românesc.
Aşadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o
extraordinară vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor să conteste noii
demitizanţi, cu speranţa că vor obţine girul publicului românesc, inducând
convingerea că de mai bine de un veac cultura noastră s a nutrit
dintr o minciună căreia conaţionalii noştri trebuie să-i pună
capăt, dacă vor să conteze ca indivizi în noua Europă. De aici afirmaţia
obstinată şi agresivă a demitizanţilor că alături de Eminescu n-avem şanse a
pătrunde în Europa. Şi n-am avea şanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele
fixate în etichete care mai de care mai înfiorătoare: conservator, reacţionar,
xenofob, antisemit, naţionalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent,
nebun, antidemocrat, sifilitic etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ să fie poetul naţional (G. Călinescu), expresia integrală a
sufletului românesc (N. Iorga ), omul deplin al culturii
româneşti (Const. Noica)? Evident că nu mai poate şi de aceea
ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizează îndeobşte aceste trei
„clişee” care i determină pe români să l cinstească pe Eminescu nu
numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecărui an, zile percepute,
neoficial, ca sărbători naţionale. Aici stă enigma: că
români, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni întâmpină cele două zile, de mai bine
de un veac, ca sărbători, atribuindu le, altfel spus, sacralitatea rezultată în urma unei jertfe ispăşitoare. Asta, desigur, în
afara cadrului religios al instituţiei bisericeşti, fiindcă Eminescu, totuşi,
n a ajuns să fie sanctificat precum Ştefan cel Mare şi Sfânt sau ca
martirul Constantin Brâncoveanu. Dacă la sanctificarea lui Ştefan cel Mare s-au
ridicat glasuri vehemente de protest, imaginaţi vă ce tunete de proteste
s ar stârni dacă s ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a
făcut că a tăcut în privinţa lui Eminescu, mai ales într o vreme când ea
însăşi este ţinta „demitizării” , încât nici măcar o catedrală a mântuirii
neamului nu are răgazul să şi împlinească!
Cu alte cuvinte, poetul naţional continuă, totuşi, să rămână
cu prestigiul unui mit laic, dar naşterea mitului său nu poate avea alt model
decât naşterea oricărui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viaţă de jertfă, închinată unei cauze
de mare importanţă pentru existenţa unui popor. Or, Eminescu este demult văzut
ca erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatura română modernă, de doctrină naţională
modernă. Ilie Bădescu chiar aşa l a numit, eroul eponim al culturii
româneşti, într o carte din 1988, care a trezit şi din această cauză,
mânia demitizanţilor. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional.
Numai că, în cazul românilor,
s-a produs un fel de stranie defecţiune, neîntâlnită la alte popoare. Nimeni nu
s-a gândit, în cultura germană, de exemplu, că ar ti benefic ca statuia de mit
naţional a lui Goethe să fie dărâmată (nici măcar o dată cu doborârea Zidului
Berlinului!), pentru ca în locul ei să fie pusă a lui Thomas Mann, oricât de
mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis aşa ceva,
deoarece el însuşi s-a considerat o ramură din marele copac al goetheanismului,
de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iată, însă, că la
români e ca la nimenea, deoarece există „elite” care s au săturat de
Eminescu, după cum un improvizat „personaj” a ajuns să se sature de România. Exemplul invocat de
mine nu-i deloc hazardat, fiindcă între spiritul demolatorilor lui Eminescu şi
al celui pomenit există un fir de legătură. România însăşi li se pare unora o
„ficţiune”, un mit artificial, care trebuie sfărâmat în bucăţele geografice de
până la Mica şi Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a i
distruge miturile culturale şi politice, fiindcă demolatorii de meserie ştiu că
o naţiune e statornică prin temeliile ei spirituale. Să nu ne mire, aşadar, că
Biserica Ortodoxă Română e atacată în ultima vreme, să nu ne mire că Mihai
Viteazul, întemeietorul politic al unităţii naţionale, e caricaturizat prin
manualele alternative de istorie, să nu ne mire că simbolul unităţii culturale româneşti, Mihai
Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.
Theodor Codreanu
Ca prim si deocamdata unic cartarescolog, autor a peste 1500 de pagini inspirate de capodopera Orbitor, din care mega-exegeza n-am publicat pe propinatiu.ro decat primele 600, consider ca geniul inaripat al candidatului nostru Nobel cel mai bine plasat are un solid temei eminescian si pare a tine de secolul romantic tarziu al XIX-lea, unde isi are si adevaratul public. Tocmai de aceea, as consilia ca antieminescianismul kitsch e pe termen lung nerentabil chiar si pentru varstnicul Mircea Cartarescu.
ReplyDelete