Avem către Domnul !La recomandarea lui Claudiu Târziu,[1] am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche.[2] Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”?[3] Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?
Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.[4] De aceea, ne spune părintele Teofil Părăian, a avea „inima sus” înseamnă că „[aşa] cum nu putem trăi fără aer, aşa nu putem trăi fără Dumnezeu, aşa nu putem trăi fără a avea inima sus, aşa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, ‚Treimei celei de o fiinţă si nedespărţite’”.[5] Prin îndemnul liturgic „sus să avem inimile” nu sîntem chemaţi la o „trezire spirituală”, la o disponibilitate faţă de sacru; credincioşilor li se aminteşte că se află, ei înşişi, înaintea Prefacerii, că sînt pe cale de a fi prefăcuţi, înălţaţi prin Cel care urmează să se coboare. De aceea, pentru un creştin singurul mod de „a se situa într-o lume căzută” este acela de a se înălţa în Dumnezeul întrupat.
Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?
Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:
„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”[6]
În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent,[7] unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. De aceea, nădăjduiesc că vorbele lui Soloviov de mai jos îi vor pune puţin pe gînduri mai ales pe acei creştini grăbiţi să-l vadă pe Antihrist în codul de bare:
„În orice caz, este neîndoielnic că Antihristul, care după concepţia biblică – a Vechiului şi a Noului Testament – semnifică ultimul act al tragediei istorice, nu va fi pur şi simplu necredinţă, sau negarea creştinismului, sau materialism şi alte asemenea, ci va fi o impostură religioasă, cînd numele lui Hristos şi-l vor însuşi acele forţe umane care în fapt şi în esenţă sînt străine şi de-a dreptul ostile lui Hristos şi Duhului Sfînt.”[8]
[3] Acest îndemn poate fi definit ca efort cognitiv doar în măsura în care credem în cuvintele lui Hristos: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
[4] Vezi A. Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Anastasia (f.a.), p. 172.
[6] A. Schmemann, op. cit., p. 152.
[7] Dar, pînă la urmă, de ce să aşteptăm dreaptă-credinţă de la elita neo-gnostică cînd virtutea explicit teologică a curăţiei inimii este asimilată de un om de cultura creştină a dnei Elena Dulgheru consecvenţei cu sine a unui criminal legendar? (http://elena-dulgheru.blogspot.com/2009/08/fatetele-harismei-politice.html )
[8] V. Soloviov, Povestire despre Antihrist, Institutul European,
No comments:
Post a Comment