Vezi transcrierea la ADEVARUL DESPRE INFILTRATI Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Razvan Adolf Codrescu: STRAINII SPIRITUALI SUNT MAI DUSMANI DECAT HOARDELE COTROPITOARE - O scrisoare lămuritoareFragment din lucrarea memorialistica "Strigat-am catre Tine, Doamne..."
Eliberarea
"...un plâns zguduitor se dezlănţui pe întinderi mari de suflet.
Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit - a câta oară? - şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă:
"Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate."
Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi "ad majorem Dei gloriam".
În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite "de verificare". Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al "tov. colonel" pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine.
Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: "temniţă grea". Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti.
Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani "pe degeaba" (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o).
Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. "Eşti liberă", mi-a spus; "Ştii să te duci la gară?"
"- Nu cunosc deloc oraşul.", i-am răspuns.
Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus:
"- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara."
Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era!
Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea "ieşită din temniţă"?
Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine?
În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă!
M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant:
Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi!
Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat:
"- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!"
La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire.
Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură!
Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:
Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit - a câta oară? - şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă:
"Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate."
Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi "ad majorem Dei gloriam".
În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite "de verificare". Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al "tov. colonel" pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine.
Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: "temniţă grea". Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti.
Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani "pe degeaba" (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o).
Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. "Eşti liberă", mi-a spus; "Ştii să te duci la gară?"
"- Nu cunosc deloc oraşul.", i-am răspuns.
Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus:
"- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara."
Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era!
Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea "ieşită din temniţă"?
Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine?
În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă!
M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant:
Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi!
Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat:
"- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!"
La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire.
Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură!
Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:
... "Puteri, ce puneţi între noi hotare!
Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă şi blândeţe vă primim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM."
Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă şi blândeţe vă primim.
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM."
Aspazia Otel Petrescu
No comments:
Post a Comment