Liviu Cangeopol face rechizitoriul lui Antohi si al gastii din spatele lui

Luni, 5 septembrie, Cotidianul a publicat o lunga, cinica si incoerenta spovedanie a renumitului carturar Sorin Antohi, in care acesta isi cerea iertare de la prieteni si gura-casca pentru ca, in urma cu 30 de ani, se lasase recrutat de Securitate. Pentru multi dintre cei care fusesera implicati in viata literar-studenteasca a Iasului anilor ’80, vestea nu poate constitui o surpriza decit pentru amnezici. Pentru cercul nostru de atunci (format din Luca Pitu, Dan Petrescu, Tereza Culianu, Dan Alexe, Liviu Antonesei, Dorin Spineanu si altii) nu era un secret ca Sorinel cazuse in oala delatiunii. Pentru un om care nu ascundea ca intrase in partid doar pentru a-si netezi cariera, inrolarea in structurile Securitatii era fireasca. Pentru mine, surpriza confesiunilor antohiene vine din reactiile iscate.

La ora la care scriu aceste rinduri, cu exceptia lui Dorin Spineanu, care l-a fragezit usor in Flacara Iasului, si a lui Luca Pitu, tragindu-i doua palme cu scuze in Observator cultural, prietenii lui Sorin Antohi mai recenti si de odinioara i-au plins in hohote pe umeri ca unui brav erou plecind la moarte pentru binele colectiv. Ai fi tentat sa spui, cititorule, stergindu-ti o lacrima: ce surplus de noblete! O noblete, e drept, pe care n-au manifestat-o fata de alti reprezentanti ai lumii in care ne invirtim. Pentru ca Paul Goma a facut greseala de a publica pe Internet o scrisoare menita uzului privat, exercitindu-si si dreptul inalienabil de a-si exprima indoieli asupra gradului de adecvare a numirii lui Vladimir Tismaneanu in fruntea unei comisii menite sa redacteze un text de condamnare a comunismului, a fost expulzat instantaneu pentru obraznicie. In aceeasi comisie fusese cooptat si Sorin Antohi. Iata ce a declarat Vladimir Tismaneanu la citirea marturisirii de imbrobodire: „Pentru mine, Sorin Antohi a fost si ramine un prieten drag, un om al spiritului, un democrat convins“.
Nimeni dintre prietenii spovaduitorului nu pare a sesiza doua detalii tehnice extrem de semnificante: autodemascarea, venita cu o intirziere de peste 30 de ani, a fost fortata de iminenta dare in vileag, in urma unei scrisori deschise adresate de Asociatia Civic Media presedintelui tarii, premierului si Parchetului General, prin care se atragea atentia asupra existentei a „cel putin doi fosti informatori ai Securitatii“ in Comisia Tismaneanu.

Celalalt amanunt este legat de faptul ca autodemascarea a avut loc in termenii impusi de inculpat: dezvaluirile sale sint vagi, incomplete si manipulatoare, cu aprecieri capabile sa-l puna intr-o lumina pozitiva (notele sale informative erau, de fapt, laudative la adresa subiectilor, de unde s-ar deduce ca, departe de a le face rau, i-a ajutat turnindu-i!). Inculpatul a promis ca va reveni cu amanunte (strinse intr-o carte).

O analiza atenta a confidentei (scrisa in pripa) arata ca „victima“ este departe de inocenta cu care incearca sa se aureoleze. Din greseala, scapa la vale obiectul primei sale turnatorii: luat de duhul deculpabilizarii, Antohi dezvaluie ofiterilor securisti ca profesorii sai vazusera cu ochi buni publicarea revistei care a iscat probleme (banuim ca nu le-a venit deloc moale). De la „v-am turnat, dar am fost cu voi“ si „regret ca nu mi-am manifestat opozitia“, zisa autodemascare nu este decit o noua incercare de manipulare. Ca reuseste nu-i decit partial meritul lui.

Una din reactiile cele mai improprii o datoram lui Liviu Antonesei, care scrie: „Am fost socat de cele prin care a trecut“. Ai impresia ca n-ai citit bine. Prin ce a trecut? Prin corvoada de a fi uns redactor-sef al revistei Dialog, cind multi dintre noi abia aveau drept la semnatura? Ca a fost ajutat sa obtina post in Iasi intr-o institutie cu care nu avea nici o tangenta (ea – istorica, el – filolog), cind cei mai multi dintre noi (inclusiv Dan Petrescu) nu gaseau de lucru nici pe santier? Ca a fost ajutat sa calatoreasca in Germania Federala cind noi am fi fost bucurosi sa fim lasati pina la Chisinau? Ca si cu alte ocazii, elita tarii intoarce problema pe toate partile, dar strimb pina la ridicol. Cei induiosati de marturisirile mucenicului Valentin (numele de cod al eroului) admira barbatia, caracterul inalt al autodemascarii.

Ce bine ar fi, zic ei, ca orice unealta a Securitatii sa urmeze exemplul dlui profesor si sa-si puna cenusa in cap! Cind ei ar trebui sa viseze la reversul istoriei: ce bine ar fi fost daca nici un individ n-ar fi cedat presiunilor Securitatii! Dar isi face el cu adevarat mea culpa? Prima conditie ar fi sinceritatea.

Il cunosc pe numitul Antohi Sorin de prin 1974, cind se afla inca in civilie. Era un tip inteligent, cu simtul umorului, care practica arta cititului cu asiduitate. Probabil ca ar fi facut cariera si fara sa se fi inregimentat in cea mai odioasa armata a terorismului de stat din istoria lumii. Dar el avea indoieli. E posibil ca racolarea sa se fi petrecut in termenii descrisi de el (in urma publicarii unei reviste scolare cu tenta ironista la adresa realizarilor, securistii au tabarit pe el si pina nu l-au vazut cu epoleti nu s-au lasat).

Personal, am avut primele dubii asupra racolarii pe baza intuitiva, pentru ca era un tip uleios, fals si manifestind o nesanatoasa dorinta de parvenire (pentru a-si asigura bunul mers al carierei, Sorin Antohi a recurs la doua stratageme de oportunism clasice: a intrat in PCR de buna voie si s-a casatorit cu fiica secretarei rectorului Universitatii – ceea ce i-a atras un rind de critici din partea celor din anturaj, cit si porecla de Ginerel Opportunitki, data de Luca Pitu). „Daca as rupe prietenia cu Sorin Antohi, ar insemna ca Secu’ si PCR sa cistige partida“, a lovit Liviu Antonesei problema in moalele capului. Din pacate, Secu’ si PCR au cistigat partida atunci, cind oameni ca Sorin Antohi au crezut ca sistemul va dainui si ca ei, prin ticalosie, isi vor aranja un loc caldut in perimetrul lui. Partida este cistigata si acum, prin faptul ca o mina de oameni care doreau sa treaca dirji luptatori anticomunisti manifesta o slabiciune cel putin de neinteles. Dan Petrescu, temutul disident de odinioara, zice: „Avem de-a face cu un document uman cutremurator si unic“. Unic? E o anticipare hazardata, caci vor mai fi, chiar din cercul domniei sale. Cutremurator? El banuia de ani de zile hramul prietenului sau, dupa cum acesta singur o mentioneaza in epistola revelatoare. Uman? Dupa ceea ce ei numesc revolutie, am observat, la inceput cu uimire, apoi cu sila, cum numarul celor ce-au luptat impotriva fiarei comuniste crestea vazind cu ochii. La un moment dat, printre eroi l-am zarit si pe acest Vasile Roaita de Onesti.

Pina la plecarea mea din tara, care a avut loc pe 22 septembrie 1989, o singura data l-am vazut pe Sorinel punind umarul la disidenta, sarind sprinteior de pe trotuarul pe care ma aflam pe celalalt, pe strada Cuza-voda, de era sa-l calce si tramvaiul. Sa fi fost una din manifestarile sale anticomuniste, prin aceea ca sursa evita scrierea unei noi note catre Securitate?

Dupa ce ani de zile au incercat sa-i convinga pe romani cit de blamabile sint calitatile de comunist, securist si, in primul rind, coada de topor sub haina de prieten si dupa ce au militat pina la satiu pentru deconspirarea acestora, iata-i acum incercind sa demonstreze contrarul, cu o pasiune demna de un salariu mai bun. Probabil ca multi dintre cei care n-au devenit turnatori au acum motive de regret. Lui Sorin Antohi i-au trebuit mai bine de 30 de ani de minciuna pentru a se desparti de Satana. Cu aceasta vechime ar putea iesi la pensie cu grad mare si o suma frumusica. Generalul Pacepa, de exemplu, n-a stat in Securitate decit 27 de ani.

Intreaga poveste are un aer de terorism arab. Sorin Antohi s-a dus in mijlocul pietei si si-a detonat propriul trecut. Odata cu el, de apele ingalarii au fost luati toti cei din jurul lui.

Imediat dupa evenimentele din decembrie, Sorin Antohi a fost facut director in Ministerul Educatiei si Invatamintului, pe baza prieteniei cu Dan Petrescu si cu mine, de unde si-a aranjat o functie de profesor la Catedra de Istorie din cadrul Universitatii Central-Europene din Budapesta, este numit in diferite comitete si comitii, patineaza pe ecranul televizorului cu supletea unui supozitor si bate cimpii cu gratie culturala in revista 22, crema natiei face zid in jurul lui ca la Oituz. Si, vorba lui Luca Pitu, nu toate pe nedrept. Este el un om de plins?

Nu cere nimeni sa curga riu singele razbunarii. Dar nici plecaciuni la picioarele celui ce si-a tradat prietenii si tineretea. In loc sa se desparta Sorin Antohi de trecutul sau rosu, v-ati apropiat voi de el. In genunchi si cu mina intinsa. Raul facut de el acum este mai mare ca atunci. Voi il plingeti pe un delator odios? Cite lacrimi va mai ramin pentru cei care n-au pactizat si au suferit? L-ati fi putut ierta in sinea voastra, l-ati fi putut imbratisa in particular, dar nu in public. Ati incercat sa deveniti ca personajele lui Dostoievski, abisale, cristice si impredictibile, dar v-ati cufundat si mai mult in mlastinile caragialiene.

Obosit si scirbit, mai am un singur dor in ceea ce va priveste: cum nu mai aveti nimic comun cu cei care ati fost (ori macar pareati a fi), va rog sa ma excludeti definitiv, retroactiv si exhaustiv din zisa disidenta ieseana. Ca si cum nici n-am fost. Ca si cum nici n-ati existat. Daca atunci era o mindrie, azi este o rusine. Pe locul meu il puteti aseza mai bine pe Sorinel Antohi. Care si-a mai ris o data de voi…

7 septembrie 2006

Flacara Iasului,

Sambata, 9 septembrie 2006