"Mangafaua" Liiceanu, intre Oedip si Cracanel

Presa locala este - slava Domnului! - mai libera decat cea centrala. Daca la Bucuresti cenzura "Ministerului Adevarului" a interzis orice critica a elucubratiilor lui Liiceanu - necesara intr-o societate normala - iata ca in provinicie intelectualii romani nu sunt atat de usor de cumparat. Razvan Ionescu ne prezinta "mangafaua":

"Inoportun" - Despre întristătoarele omisiuni ale d-lui Gabriel Liiceanu

În decembrie 1989 d-l Gabriel Liiceanu scria faimosul său „Apel către lichele”, un text scurt, tulburător şi mai cu seamă legitim. Citit astăzi, apelul de atunci capătă dimensiuni tragice. Din păcate însă, comeback-ul de acum cîteva zile comis în „Cotidianul”, ca şi prompta apariţie de la „Realitatea TV”, îl situează pe d-l Liiceanu într-o postură cu totul nefericită, ceva la limita tragi-comicului incert, undeva între Oedip şi Crăcănel.

În decembrie 1989 d-l Gabriel Liiceanu scria faimosul său „Apel către lichele”, un text scurt, tulburător şi mai cu seamă legitim. Citit astăzi, apelul de atunci capătă dimensiuni tragice. Din păcate însă, comeback-ul de acum cîteva zile comis în „Cotidianul”, ca şi prompta apariţie de la „Realitatea TV”, îl situează pe d-l Liiceanu într-o postură cu totul nefericită, ceva la limita tragi-comicului incert, undeva între Oedip şi Crăcănel. Cu vederea avariată, fie de căsătoria incestuoasă cu Iocasta-Băsescu, fie de aburii şi măştile balului electoral de cartier, din pricina cărora nu mai poate desluşi printre „Miţa, miercuri, Ploieşti” cine este exact „mangafaua”, d-l Liiceanu ne prezintă o surprinzătoare şi ciuntită perspectivă asupra „lichelei” căreia, domnia sa în sens hermeneutic, iar (post)comunismul în sens sociologic, i-au conferit demnitate şi prestigiu, extrăgîndu-o din banalitatea injuriei de cartier şi proiectîndu-o spre un destin aureolat de nemurirea răului care l-a ispitit de trei ori pe Hristos în Pustia Quarantaniei.

Cum spuneam, analiza d-lui Liiceanu, cu toate că ambiţionează înspre o perspectivă universală, eşuează în cele din urmă, din pricina unei vederi precare, în „daraveri de clopotinţă”. Bunăoară, ca să fim mai expliciţi, d-l Liiceanu deplînge pierderea lichelei caragealiene pitoreşti de tip Mitică şi exibarea infatigabilă a modelului senatorial de reuşită în viaţă de tip Corleone. „După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină [...] Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară” – observă întru totul legitim, d-l Liiceanu. Numai că, un pic mai încolo, de astă dată domnia sa situndu-se într-o surprinzătoare „perspectivă a lumescului”, acuză NUMAI propensiunea spre îmbogăţirea fără limită a lichelei comuniste supraveiţuitoare şi tefere, care uzează de aceeaşi „triadă sacră”: minciuna, jaful şi distrugerea. „Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărîmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt” – scrie cu năduf d-l Liiceanu. Şi imediat adaugă: „Nu ne vindem ţara! - aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decît expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani”. Stop!- îmi zic. Stop!

După 18 ani, d-lui Liiceanu îi scapă printre buze, intempestiv, cuvîntul „naţional”!?! Îmi poate spune cineva, cînd şi unde s-a pronunţat autorul „Jurnalului de la Păltiniş” asupra vreunei probleme naţionale? A pronunţat vreodată domnia sa cuvîntul Basarabia? S-a arătat domnia sa interesat în vreun fel de soarta Fundaţiei Gojdu? Să fii fost suferind de gîlci şi „vulgul” nu a putut desluşi şoaptele tandre ale domniei sale privind Transilvania sau Roşia Montană? Dacă d-l Liiceanu & comp., G.D.S-ul în general, s-ar fi manifestat liber şi decent, măcar odată în decursul anului 1990, asupra realităţilor (şi) naţionale ale acestei ţări, nu ar mai fi existat terenul viran pentru întoarcerea lătrăilor de partid şi de stat tip Vadim, Păunescu & Săraru, pe bocanci de miner încălţaţi în plescăiala neruşinată a girantului Securităţii de ieri şi de azi, teroristul Ion Iliescu! A tresărit cumva d-l Liiceanu cînd fostul membru C.C. al U.T.C., actualul şef al S.I.E. şi ex-ministrul de externe al României, Mihai Răzvan-Ungureanu s-a pronunţat asupra limbii române vorbite în Republica Moldova, ca fiind „light-Romanian”? I-au tremurat cumva mîinile d-lui Liiceanu pe volanul automobilului său BMW, cu nume de alint Siegfried, cînd acelaşi Mihai Răzvan Ungureanu evoca posibilul statut de land european al unui ţinut românesc, după model eleveţian? A apăsat cu delicateţe domnul Liiceanu pedala frînei celuilalt automobil al său, Alfa Romeo, cu nume de alint Marcello, şi s-a năpustit apoi mînios asupra „scăpărilor nemărturisite” către securitate ale Ieromonahului Justin Marchiş (membru al Grupului de Dialog Social şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii) sau asupra moralităţii „nemărturisitelor tăceri CNSAS” din dosarul Sorin Antohi (membru al Grupului de Dialog Social, membru al Comisiei prezidenţiale pentru Procesul comunismului şi al altor comitete şi comiţii)?

O fi scuipat în sîn d-l Liiceanu, cînd mai deunăzi, în „Evenimentul Zilei”, profesorul universitar Caius Dobrescu a emis o „analogie istoric-corectă” făcînd comparabilă conjunctural independenţa Kosovo cu independenţa Transilvaniei? A ieşit cumva d-l Liiceanu în public, manifestîndu-şi indignarea privind conţinutul biletelor pentru examenul de bacalaureat la limba şi literatura română din acest an, în care absolvenţii claselor a XII-a sînt chemaţi să se exprime asupra unor texte din Raportul Tismăneanu, Pactul Naţional pentru Educaţie, Ghidul cetăţeanului român în UE, Raportul Centrului de Sociologie Urbană şi Regională, sau o conferinţă de presă a lui Jonathan Scheele, dar nu li se cere nici un punct de vedere asupra lui Ion Creanga, Marin Preda, George Bacovia, Nichita Stanescu, George Cosbuc, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Marin Sorescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Mateiu Caragiale sau chiar, ei da, I.L. Caragiale? Nu ştiu, n-am auzit! Ceea ce ştiu însă, este că d-l Liiceanu cade iarăşi în specialitatea recentă a domniei sale, respectiv „tragicomicul”, atunci cînd se precipită să constate că: „Niciodată în istoria ei, România nu a fost mai puţin iubită”. Adevărul e că am avut ghinion d-le Liiceanu! Am avut ghinionul să dau examenul de bacalaureat pe vremea în care biletul de examen mai conţinea încă, şi pe autorul „Scrisorii pierdute”. Numai şi numai din această cauză, nu din alte pricini subversive, vorbele de astăzi ale domniei voastre despre neiubirea României îmi aduc aminte de un fragment îndeobşte cunoscut, dar pe care mi se pare util să-l evoc astăzi, mai cu seamă din pricina hiatusurilor bacalaureatului 2008: Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... (plînsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sînt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plînsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc... la ţărişoara mea... (plînsul l-a biruit de tot) la România... (plînge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (acelaşi joc de amîndouă părţile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plîns cu hohot. Aplauze zguduitoare) – Caţavencu, „O scrisoare pierdută”, actul 3, scenaV.De fapt, dacă ar fi să rezumăm foarte pe scurt şi, recunosc, în parte tendenţios, un eventual răspuns la întrebarea „ce deplînge d-l Liiceanu în comeback-ul său asupra lichelelor?”, am putea spune că d-l Liiceanu pare să deplîngă impardonabila diferenţă estetică dintre Siegfried-ul său (un BMW Seria 3, E 330 xd., adică 3 litri capacitatea cilindrilor, 230 de cai-putere, tracţiune pe patru roţi şi motor diesel) dobîndit prin trudă cinstită şi fraţii acestuia, grobieni, nesătui, transpiraţi şi „cu burtă”, BMW-urile Seria 5 despre care, tot d-l Liiceanu ne spune că îndeobşte sînt recunoscute ca fiind, „maşini de racheţi şi de recuperatori. Or, Siegfried, este maşină de fenomenolog trecut prin şcoala piloţilor de Formula 1...”!

În rest, despre cei care, după 1989, şi-au bătut joc în fel şi chip, cu hărnicie temeinică de istoria, tradiţiile şi sufletul românesc, nu se face vorbire în nici un fel. Ei ce fel de „lichele” or fi? Eterne sau provizorii? Pitoreşti sau mîrşave? Paradoxale sau atotpotenţate istoric? Nu ştim.

Dicţionarul de sinonime ne oferă mai multe variante pentru cuvîntul „lichea”: derbedeu, lepădătură, netrebnic, puşlama, scîrnăvie, secătură, (pop. şi fam.) cioflingar, (înv. şi reg.) pujlău, (reg.) orbete, oşiştic, postoroncă, pujlă, (Mold.) nandralău, poghibală, (Transilv. şi Maram.) techergheu, (înv.) ştrengar, (fam.) cutră, marţafoi, (fig.) căzătură, otreapă, zdreanţă, (reg. fig.) loază, (arg.) sichimea. Oare pe care să-l aleg? Ezit. La urma urmei toţi avem ezitări. D-l Liiceanu bunăoară, ezită între BMW-ul său Siegfried şi ALFA ROMEO-Marcello. Eu, între poghibală şi techergheu.

Răzvan IONESCU

Gazeta de Transilvania

http://www.gtbv.ro/?page=articol&id=8278&cat=10